Există viață după 40 de ani?

Am citit-o. Sunt 3 povestiri, despre 3 femei, care și-au petrecut viața privindu-se prin prisma operei, copilului, soțului, iar când opera începe să nu mai fie originală, copilul nu mai vrea să le calce pe urme, soțul descoperă că mai există și alte femei pe lume, au de ales între a se privi pe ele fără intermediar, sau a nu (se) mai privi deloc, care de altfel mi se pare a fi alegerea în ultima povestire, un monolog trist și dezlânat pe care nu îl pot atribui nimănui, nu-mi pot închipui personajul prezentat.

Ce mi se pare foarte interesant este că Simone de Beauvoir a fost extrem de uimită de primirea acestei cărți; cititoarele ei, în loc să se revolte și să se considere avertizate asupra pericolelor de a trăi viața prin intermediul altcuiva, au empatizat cu personajele. Nu văd unde este surpriza. Nimeni nu este niciodată avertizat de nimic din ce spun ceilalți, și de cele mai multe ori, nici măcar propria experiență nu reușește să ne dea o palmă peste ceafă suficient de sănătoasă încât să ne trezim și să privim cu ochii noștri, asta dacă i-am avut vreodată.

Nu știu cum e mai bine, dacă tot trăiești în lumea ta, să te trezești, sau să nu te mai trezești? Dacă la 30 de ani poți să mai păstrezi oarecari dubii asupra tinereții (sau bătrâneții) tale, la 40 de ani mă gândesc că totul este limpede în această privință, e clar că nu mai ești tânăr, dar nu ești nici bătrân încă, mai are sens să devii lucid, o mai poți lua de la început? Și nu mă gândesc aici la aspectele practice, astea sunt ușor de acomodat dacă ai un pic de voință sau noroc. Mă gândesc: cum supraviețuiești dacă descoperi prea târziu că tu nu ești tu, ești o proiecție a vieții celorlalți, iar dacă ei nu mai vor să-și proiecteze viața într-a ta, nu mai ești deloc.. Trist..

La muncă, tovarăși!

Am terminat Memoriile unei fete cuminți, a fost o idee tare bună să termin și să încep anul cu ea. Nu știu ce am înțeles din ea prima dată când am citit-o, dar îmi pare rău că nu a avut efectul de acum. Pot spune liniștită că anul acesta îmi propun să lucrez, să citesc și să scriu, fără distracții (relevant pluralul), în special fără cele din seria “iarba e mai verde de partea cealaltă a gardului”.. Nu, nu mi-ar fi mai bine dacă aș face altceva, sau dacă aș visa la cai verzi pe pereți (respectiv, că fac lucrurile pe care nu apuc să le fac). Am pus la o parte timp pentru fiică-mea, dar în rest, mă pot scufunda în proiectele mele cu zâmbetul pe buze. De fapt, asta îmi lipsea, că de scufundat, asta făceam și înainte, că n-aveam încotro, ziua tot 24 de ore are, tot rămâneau altele nefăcute, dar acum am ales să las la o parte grimasa obosită (e o metafora, da, n-o luați literalmente, tot așa încruntată o să fiu ).

De când am această perspectivă minunată asupra scopului meu în viață (sau cel puțin în acest an), parcă toate lucrurile se așează altfel și dintr-o dată timpul se dilată și apuc să fac tot felul de chestii de pe lista de “not a must, but nice to have”. De exemplu, am fost la teatru de 2 ori în ultimele 2 săptămâni, dacă punem și teatrul de păpuși, chiar de 3 în 3 săptămâni (Uraaa! pentru mine). Ce-i drept, amândouă au fost despre crize și sărăciri (foarte la subiect, cu manifestanții printre care te strecurai ca să ieși din metrou – btw, dacă mă vedeți la tv în vreo coloană de manifestanți să știți că eram acolo pentru că trebuia să trec și eu pe undeva) și amândouă cu Maia Morgenstern în rolul principal. Dacă n-aș fi fost și la Țăndărică în săptămâna dinainte, m-aș fi îngrijorat cu privire la viitorul scenei noastre, dar nu, Albă-ca-Zăpada nu era machiată cu negru și nici nu și-a declamat cu patos replicile. Nu mă înțelegeți greșit, îmi place Maia Morgenstern, dar aș fi vrut să rămân cu imaginea din Vizita bătrânei doamne, în Livada de vișini cred că mergea și altcineva.

Și ca să revin la Simone de Beauvoir și să închei mai repede povestea, mi-am comandat pe amazon.fr restul memoriilor și m-am apucat să citesc acum Femeia sfâșiată pe care până mâine cred că o termin. Mai am pe undeva și volumul următor al memoriilor, Puterea vârstei, dar cred că o să sar direct la vârsta bătrâneții și a pensiei, mi se pare potrivit, nu știu de ce.

Recenzia recenziei

Câteodată mă uit să văd ce mai zic și alții despre cărțile pe care le citesc, în general după ce termin cartea, mai niciodată înainte. Așa am descoperit că Memoriile unei fete cuminți a fost reeditată recent la noi, și recenzată în decembrie de Omul care aduce cartea. Ascultând recenzia, nu pot decât să spun că, după părerea mea, a-i prezenta pe Simone de Beauvoir și pe Sartre ca fiind “un cuplu de comuniști” (btw, nu a fost niciodată “soția” lui Sartre, așa cum e prezentat în recenzie, amănunt important în contextul filosofiei ei, dar, iarăși zic, de ce să ne obosim să și citim cărțile, oricum ăia din fața sticlei nu se prind) e ca și cum ai prezenta-o pe Virginia Woolf ca fiind o nebună bipolară și pe Oscar Wilde ca pe un homosexual nenorocit. Poate că au fost, dar dacă asta vrei să scoți în față, asumă-ți perspectiva, pentru că presupune o luare personală de poziție. Eticheta însă aparține întotdeauna mai mult celui care o lipește decât destinatarului. Din păcate, buton de Dislike nu aveau pe site.

Predeterminarea retrospectivă

N-am mai citit nimic după Soluția Schopenhauer până la Crăciun când am fost acasă la Constanța și am regăsit printre cărțile mele de pe vremuri Amintirile unei fete cuminți de Simone de Beauvoir, pe care cred că mi-am luat-o dintr-un anticariat din Timișoara. Părea o idee bună să o recitesc, eram curioasă cu ce ochi o să o văd acum. Îmi amintesc că atunci (adică acum vreo 13 ani) m-am identificat și nu prea cu autoarea, mi se părea că trebuie să fii bolnav la cap să nu-ți dorești o familie, acceptam evident că ai dreptul să alegi dar nu pricepeam de ce ai alege așa ceva. Apoi cred că am invidiat-o pentru că era foarte studioasă, mai studioasă ca mine, mai curajoasă, sau mai bine zis, mai lipsită de rețineri. Aveam însă circumstanțe atenuante, pentru că aveam impresia că destinul ei a fost cumva predeterminat, că nu avea încotro și trebuia să studieze, că tot ce a facut (în această primă parte a vieții descrisă în carte) a fost urmarea logică a circumstanțelor în care a trăit (și a alegerilor personale, dar cuvântul cheie este “logică”). Bănuiesc că orice experiență povestită apare ca logică în retrospectivă. În orice caz, nu căutarea și neliniștea sunt în prim plan în carte (sunt mai degrabă implicite), cât siguranța și claritatea în misiune. Există și posibilitatea să nu fi înțeles eu neliniștea pentru că nu înțeleg cum erau generațiile de atunci, nu îmi pot închipui cum e să trăiești având religia ca element central al vieții tale și cu atât mai puțin cum este să pierzi acest punct de referință și să îl înlocuiești cu altceva. Din acest punct de vedere însă, suntem chit, pentru că nici autoarea nu-și închipuie, scriind, cum este să trăiești altfel, pentru că e clar că a scris dintr-un punct de vedere foarte total scufundat în context.

N-am terminat-o încă, poate mai scriu despre ea.