Ce mi se pare foarte interesant este că Simone de Beauvoir a fost extrem de uimită de primirea acestei cărți; cititoarele ei, în loc să se revolte și să se considere avertizate asupra pericolelor de a trăi viața prin intermediul altcuiva, au empatizat cu personajele. Nu văd unde este surpriza. Nimeni nu este niciodată avertizat de nimic din ce spun ceilalți, și de cele mai multe ori, nici măcar propria experiență nu reușește să ne dea o palmă peste ceafă suficient de sănătoasă încât să ne trezim și să privim cu ochii noștri, asta dacă i-am avut vreodată.

Nu știu cum e mai bine, dacă tot trăiești în lumea ta, să te trezești, sau să nu te mai trezești? Dacă la 30 de ani poți să mai păstrezi oarecari dubii asupra tinereții (sau bătrâneții) tale, la 40 de ani mă gândesc că totul este limpede în această privință, e clar că nu mai ești tânăr, dar nu ești nici bătrân încă, mai are sens să devii lucid, o mai poți lua de la început? Și nu mă gândesc aici la aspectele practice, astea sunt ușor de acomodat dacă ai un pic de voință sau noroc. Mă gândesc: cum supraviețuiești dacă descoperi prea târziu că tu nu ești tu, ești o proiecție a vieții celorlalți, iar dacă ei nu mai vor să-și proiecteze viața într-a ta, nu mai ești deloc.. Trist..

De când am această perspectivă minunată asupra scopului meu în viață (sau cel puțin în acest an), parcă toate lucrurile se așează altfel și dintr-o dată timpul se dilată și apuc să fac tot felul de chestii de pe lista de “not a must, but nice to have”. De exemplu, am fost la teatru de 2 ori în ultimele 2 săptămâni, dacă punem și teatrul de păpuși, chiar de 3 în 3 săptămâni (Uraaa! pentru mine). Ce-i drept, amândouă au fost despre crize și sărăciri (foarte la subiect, cu manifestanții printre care te strecurai ca să ieși din metrou – btw, dacă mă vedeți la tv în vreo coloană de manifestanți să știți că eram acolo pentru că trebuia să trec și eu pe undeva) și amândouă cu Maia Morgenstern în rolul principal. Dacă n-aș fi fost și la Țăndărică în săptămâna dinainte, m-aș fi îngrijorat cu privire la viitorul scenei noastre, dar nu, Albă-ca-Zăpada nu era machiată cu negru și nici nu și-a declamat cu patos replicile. Nu mă înțelegeți greșit, îmi place Maia Morgenstern, dar aș fi vrut să rămân cu imaginea din Vizita bătrânei doamne, în Livada de vișini cred că mergea și altcineva.

Și ca să revin la Simone de Beauvoir și să închei mai repede povestea, mi-am comandat pe amazon.fr restul memoriilor și m-am apucat să citesc acum Femeia sfâșiată pe care până mâine cred că o termin. Mai am pe undeva și volumul următor al memoriilor, Puterea vârstei, dar cred că o să sar direct la vârsta bătrâneții și a pensiei, mi se pare potrivit, nu știu de ce.

N-am terminat-o încă, poate mai scriu despre ea.

La subiect. Sau, mă rog, în jurul lui.

Ați văzut vreodată vreun film care să vi se fi părut super profund, plin de sensuri neexplorate, cu personaje complexe, care par că au avut o istorie înainte de film și vor avea una foarte interesanta și după aceea? Iar apoi, când ajungi la carte, constați că este mai puțin chiar decât un scenariu foarte sec a ceea ce ai văzut? Dacă nu înțelegeți despre ce vorbesc, amintiți-vă de Twin Peaks – serialul, versus cărțuliile aferente.

Ok, e o introducere foarte pe după gard, menită să vă spună că eu aș aștepta filmul, pentru că va fi mult mai bun decât cartea. Asta dpdv estetic.

Dar nu acesta este pdv-ul pe care vreau să-l explorez mai departe. Nu contează că sună forțat pe alocuri și chiar nu m-a lăsat inima să învinovățesc traducătorul, e mai puțin important că această carte e mai mult un manual decât un roman, până la urmă, cartea te învață să mori, dacă ești dispus să investești un pic de timp și de efort.

Dar nu asta vreau să spun despre ea, că este o lectură ușoară și atât. E amuzantă, spumoasă, scrisă lejer (încercați să scrieți dialoguri care să sune natural și apoi comentați..) și este impregnată cu un aer de epocă pe care încep să cred că niște oameni au inventat-o, pentru că eu nu îmi pot închipui că a existat, și încă atât de aproape.

El 1 – individ plicticos, lucrează în bancă, se preface mai prost decât e ca să placă.

El2 – prietenul cel mai bun, individ fără căpătâi ca să citez niște mătușe (nu mătuși) fictive, spumos, cu conversație și panaș, care nu se simte bine fără un prost în preajmă.

Ea – soția lui El1 în marea parte a cărții și a lui El2 în mica parte. Femeie normală, gospodină dar nu exagerat, artistă dar nu exagerat, nu prea aventuroasă dar nici o moluscă, cu spaimele și evitările clasice.

Banuiesc că povestea e clară, dacă nu era deja din poză și titlu.

Partea foarte tare este că ajungând eu la momentul critic la care mai aveam 20 de pagini până la final, iar Ea și El2 se refugiaseră în sudul Franței și trăiau happily ever after, consider că s-a terminat, las cartea din mână și filosofez de 2 bani că uite, decât sărac cu duhul mai bine cu banii și decât să stai cu un bărbat boring, mai bine stai cu unul interesant. Profund, nu?

Oricum, eram un pic dezamagită dar și plăcut surprinsă pentru că niciodată, dar niciodată, în cărți și în filme genul de poveste în care la nuntă se consumă spaghete negre nu se termină cu happy end.

Las cartea și mă apuc de un roman de spionaj autohton, trec zile bune, uit de Trois, dar ieri mă apuc să fac ordine în rucsac și, oroare, cartea nu se termina acolo! Ultimele pagini erau for real, nu cu reclamă. Nu mă lasă inima să citesc până la sfârșit, dar nu cred că are happy end, nici n-avea cum.

El 1 a rămas singur și nu mai are scuza că se preface că e prost.

El2 a rămas fără termen de comparație și, poate cunoașteți genul, e ca o begonie fără apă, deși de begonie îmi pare rău când uit să o ud.

Ea nu dorește câtuși de puțin să fie prostul din preajmă.

Însă mai sunt 3 pagini, cine știe cum se mai dă situația tumba de 3 ori peste cap și peste câteva săptămâni când reușesc să le citesc, o să vă zic un cu totul alt final..

(Hm, altfel îmi închipuiam postul ăsta când spălam vase la bucătărie..)

Așa că iată cum un device menit să mă facă să citesc mai mult, m-a făcut să citesc mai puțin. Deocamdată îl folosesc drept ramă pentru poza digitală a surorilor Bronte, dar am și alte planuri pentru el.

Nu că ar fi rău.. Autoarea este fiica lui Arthur Miller, a scris ceva cărțulii, este actriță și producătoare de film și are un succes semnificativ. Am de gând să văd și eu The Private Lives of Pippa Lee, să văd de ce și-a bătut Brad Pitt capul să producă acest film. Lăsând asta la o parte, e deprimant să vezi brusc plafonul deasupra capului când credeai că ești sub cerul liber, chiar dacă e drăguț colorat și știi că nu te vei pocni cu capul de el niciodată..